Trăim vremuri absolut istorice, dragi cetățeni! Acolo unde zeci de ani de diplomație, tratate internaționale, negocieri nuanțate și discuții bilaterale complexe au eșuat sau au avansat cu o viteză imperceptibilă, a intervenit o forță legislativă de neoprit: simpla și banala nepăsare parlamentară. Partidul SOS România, condus cu mână de fier și voce de oțel de fondatoarea Diana Șoșoacă, a reușit o performanță halucinantă: a realizat primul mare pas spre Unirea României cu Republica Moldova printr-o procedură de o complexitate absolut uluitoare – pur și simplu a lăsat timpul să treacă. Așadar, să curgă șampania și să se scrie ode, căci proiectul a trecut de prima barieră a puterii legislative, Camera Deputaților! Cum anume a reușit această performanță de epocă? „Tacit”, desigur. Pentru cei care încă nu sunt inițiați în finețurile sublime ale politicii de la București, „adoptarea tacită” este acel moment glorios în care o lege trece mai departe nu pentru că a stârnit aplauze la scenă deschisă, nu pentru că argumentele au fost imbatabile, ci exclusiv pentru că termenul legal de dezbatere a expirat înainte ca vreun ales al neamului să se obosească să o supună efectiv la un vot.
În fața acestei victorii răsunătoare, de un simbolism orbitor, analiștii politici au simțit totuși o nevoie meschină de a strica petrecerea națională cu niște doze brutale de realism. Gabriel Bejan, analist politic, a ținut să demonteze entuziasmul acestui presupus moment istoric, declarând sec că „nu este un demers serios” și că fabuloasa inițiativă nu reprezintă, în esență, nimic altceva decât „o încercare a grupului parlamentar condus de Diana Șoșoacă” de a genera o agitație mediatică. Așadar, în loc de un plan minuțios, bine pus la punct, pentru integrare economică, armonioasă și socială a două state, avem de-a face cu un simplu, dar extrem de vizibil, exercițiu de PR populist. Este aproape poetic, dacă stăm să ne gândim, cum un proiect de o asemenea anvergură – unirea a două țări independente – nu a necesitat nici măcar un minut de dezbatere reală pe băncile Camerei Deputaților. Această tăcere asurzitoare din partea aleșilor este, în sine, un mesaj cât se poate de clar: de ce să pierzi vremea discutând ceva ce oricum nu are niciun viitor?
Ileana Rachieru, o altă voce a rațiunii reci și calculată din spațiul ex-sovietic, ne readuce dur cu picioarele pe pământ. Aceasta explică pe înțelesul tuturor că, în practica legislativă de zi cu zi, aprobarea tacită nu are absolut nicio valoare juridică și „nu înseamnă că proiectul va deveni lege”. Mai mult, aflăm că „este o practică uzuală în Parlamentul României ca anumite inițiative să treacă tacit din cauza depășirii termenelor”. Cu alte cuvinte, actul fundamental al Marii Uniri propuse de SOS România a beneficiat fix de același tratament pe care îl primește, în mod obișnuit, o lege prăfuită despre reglementarea trotinetelor electrice sau despre dimensiunea standard a bordurilor: a fost uitată într-un sertar prăfuit până când calendarul a dictat că trebuie împinsă mai departe pe circuitul birocratic.
Acum, însă, emoțiile ating cote maxime, căci epopeea legislativă continuă! Uriașul proiect se îndreaptă cu pași repezi spre temutul Senat, care, din păcate pentru entuziaștii inițiatori, are prostul obicei de a fi camera decizională. Aici, pe tărâmul deciziilor finale, lucrurile devin de-a dreptul tragice pentru acest demers simbolic. Experții ne asigură, fără ezitare, că șansele ca legea să devină realitate sunt „aproape nule”, existând o certitudine aproape matematică că ea se va lovi de un zid al respingerii în momentul în care va ajunge să fie analizată prin comisii sau aruncată în plen. Gabriel Bejan plusează, anticipând că soarta proiectului este deja pecetluită și parafată: „Nu cred că ar putea să treacă mai departe. În Senat, într-o formă sau alta, va fi respins. Este mai degrabă o încercare propagandistică”. Deci, operațiunea de propagandă a funcționat perfect, a generat un val de titluri bombastice și reacții emoționale pe internet, deși fundamentul ei este la fel de solid ca un castel de cărți de joc lăsat în bătaia vântului de toamnă.
Mai există, de asemenea, un detaliu minor, uşor enervant, pe care inițiatorii din Parlament par să-l fi tratat ca pe o simplă sugestie: textul Constituției și voința suverană a poporului. Amândoi analiștii consultați se simt nevoiți să atragă atenția asupra unui fapt de-a dreptul șocant pentru unii politicieni: unirea a două națiuni nu se decretează doar pentru că un grup de deputați s-a trezit pe 14 aprilie cu chef de depus hârtii, iar apoi a așteptat cuminte să treacă săptămânile. Nu, procedura cere o metodă democratică mult mai greoaie. „Trebuie referendumuri în ambele state, iar rezultatele trebuie să fie favorabile. Abia atunci se poate discuta despre o eventuală unire”, subliniază apăsat domnul Bejan. Așadar, până la redesenarea granițelor pe hărțile Europei, ar fi fost frumos ca milioanele de cetățeni implicați să fie efectiv întrebați dacă doresc acest lucru – un mic detaliu care, în graba adoptării tacite, a cam scăpat din viziunea legislativă.
Este absolut fascinant cum teatrul politic modern poate transforma un ideal istoric profund într-un simplu vehicul ieftin de strâns capital electoral și „like-uri”. În loc de viziune, avem un proiect despre care toată lumea rațională știe că „nu are nicio șansă de a fi adoptat”. Avem parte de o iluzie magistrală a acțiunii parlamentare, împachetată cu grijă într-o „adoptare tacită”, care semnifică, paradoxal, tocmai abandonul și lipsa oricărei acțiuni. Așa cum subliniază și Ileana Rachieru, în toată această piesă de teatru, Camera Deputaților și Senatul au avut și vor avea un rol strict procedural. Scenariul unei uniri palpabile, dincolo de zgomotul de fond, rămâne dependent exclusiv de un efort monumental: consultarea democratică și directă a populației de pe ambele maluri ale Prutului.
În concluzie, zelosul demers al partidului SOS România va rămâne probabil în analele istoriei nu ca momentul astral al unificării neamului, ci ca un monument ridicat în cinstea propagandei tăcute. Ne-am „unit” zgomotos prin tăcere în Camera Deputaților, urmează să ne despărțim oficial și procedural în Senat, iar la finalul acestui circ legislativ, frontierele vor rămâne la locul lor. Dar să nu disperăm: măcar am trăit, pentru câteva zile de iluzie mediatică, senzația unui triumf național obținut nu cu trudă, nu cu diplomație asiduă, ci pur și simplu, prin cel mai pur și neaoș refuz de a dezbate. Trăiască adoptarea tacită, singurul instrument prin care imposibilul reușește să prindă viață, fie și doar până la primul vot real!